Muriel Barbery este o scriitoare franceză, care s-a născut la Casablanca, Maroc, în anul 1969. A studiat filosofia și a predat într-un liceu, apoi la IUFM din Saint-Lô. În prezent locuiește în Japonia, la Kyoto. Prima carte a scris-o în anul 2000, „Une gourmandise”, tradusă în douăsprezece limbi. „Eleganța ariciului” este cel de-al doilea roman al său, apărut în anul 2006.
Acesta a constituit o adevărată surpriză editorială, fiind foarte bine primit de public, dar și de critica de specialitate. A fost premiat cu Prix Georges Brassens, Prix des Libraires, Prix des Bibliothèque pour Tous, Prix Rotasy, Prix Vivre Livre și tradus în aproape treizeci de limbi, devenind bestseller internațional. Cartea a fost adaptată pentru marele ecran de Mona Achache, cu Josiane Balasko și Garance Le Guillermic în rolurile principale.
Autor
MURIEL BARBERY
Editura
Nemira
Locul și anul publicării
București, 2009
Romanul „Eleganța ariciului” este scris din dublă perspectivă, cea a lui Renée Michel, portăreasă într-o clădire în care locuiesc doar oameni bogați și Paloma Josse, o elevă de 12 ani, care provine dintr-o familie înstărită ce locuiește în imobilul respectiv. Ambele fac mărturisiri sincere despre ele, iar cititorul ajunge să le cunoască și să observe asemănările dintre ele, în ciuda diferenței mari de vârstă și de statut social. Amândouă sunt inadaptate la societatea în care trăiesc, sunt inteligente și privesc lumea cu suspiciune.
Renée Michel ne mărturisește încă din primele rânduri: „Am cincizeci și patru de ani. De douăzeci și șapte de ani sunt portăreasă la nr. 7, rue de Grenelle, o frumoasă casă boierească cu o curte și grădină interioare, împărțită în opt apartamente de mare lux, toate locuite, toate gigantice. Sunt văduvă, scundă, urâtă, dolofană, am bătături la picioare și, dacă e să mă iau după unele dimineți mai neplăcute, o răsuflare de mamut. Trăiesc singură cu pisica mea, un motan mare și leneș, care nu are nicio particularitate notabilă, decât că-i miros urât labele când e contrariat. Nici el, nici eu nu facem deloc eforturi pentru a ne integra în hora semenilor noștri.”
De la Paloma Josse aflăm: „În ceea ce mă privește, am doisprezece ani și locuiesc la nr. 7 pe rue Grenelle, într-un apartament de bogătași. Părinții mei sunt bogați, familia mea e bogată, iar sora mea și cu mine suntem prin urmare virtual bogate. (…) Cu toate astea, cu tot norocul și cu toată bogăția, de mult timp știu că destinația finală este bolul cu peștișori. Cum de știu? Întâmplarea face să fiu inteligentă. Chiar excepțional de inteligentă. Dacă te uiți la copiii de vârsta mea, e deja un abis între noi. (…) Chiar și pentru o persoană atât de inteligentă ca mine, atât de înzestrată pentru studii, atât de diferită de ceilalți și superioară majorității, viața e deja trasată și atât de tristă încât te podidește plânsul. (…) Iată de ce am luat următoarea hotărâre: la sfârșitul acestui an școlar, în ziua în care voi împlini treisprezece ani, pe 16 iunie, o să mă sinucid.”
Cele două protagoniste nu se intersectează prea des, iar atunci când se întâmplă nu comunică mai mult de strictul necesar. Situația se schimbă atunci când în povestea cărții apare japonezul Kakuro Ozu, care îi fascinează pe toți locuitorii imobilului, dar mai ales pe Paloma, care e încântată că poate comunica în limba japoneză, aceasta fiind una dintre pasiunile ei. Treptat cei doi se împrietenesc și, dându-și seama că doamna Renée ascunde o profunzime pe care nu dorește să o dezvăluie celor din jur, se hotărăsc să sape mai adânc pentru a-i descoperi adevărata fire. Astfel, portăreasa ajunge să fie comparată cu un arici, la exterior plină de țepi, o protecție practic pentru eleganța și rafinamentul din interior.
Cartea abundă în concepții despre viață, emoții și chiar umor, fiind genul de scriere la care te întorci după terminarea unei prime lecturi.
„«Eleganța ariciului» sau Prozac? O întrebare insolită? Nici gând! Un cabinet de psihoterapie parizian prescrie de câteva luni pacienților săi lectura «Eleganței ariciului». (…) «Această carte este un adevărat laborator alchimic unde fiecare își poate găsi rezolvarea propriilor probleme», spun ei.” (Jérôme Dupuis, L՚Express)
Acest volum este disponibil pentru public, spre împrumut, la Biblioteca Județeană „Panait Istrati” Brăila. Disponibilitatea titlului poate fi consultată în catalogul electronic al bibliotecii – https://toread.bjbraila.ro/opac.
Renée Michel ne mărturisește încă din primele rânduri: „Am cincizeci și patru de ani. De douăzeci și șapte de ani sunt portăreasă la nr. 7, rue de Grenelle, o frumoasă casă boierească cu o curte și grădină interioare, împărțită în opt apartamente de mare lux, toate locuite, toate gigantice. Sunt văduvă, scundă, urâtă, dolofană, am bătături la picioare și, dacă e să mă iau după unele dimineți mai neplăcute, o răsuflare de mamut. Trăiesc singură cu pisica mea, un motan mare și leneș, care nu are nicio particularitate notabilă, decât că-i miros urât labele când e contrariat. Nici el, nici eu nu facem deloc eforturi pentru a ne integra în hora semenilor noștri.”
De la Paloma Josse aflăm: „În ceea ce mă privește, am doisprezece ani și locuiesc la nr. 7 pe rue Grenelle, într-un apartament de bogătași. Părinții mei sunt bogați, familia mea e bogată, iar sora mea și cu mine suntem prin urmare virtual bogate. (…) Cu toate astea, cu tot norocul și cu toată bogăția, de mult timp știu că destinația finală este bolul cu peștișori. Cum de știu? Întâmplarea face să fiu inteligentă. Chiar excepțional de inteligentă. Dacă te uiți la copiii de vârsta mea, e deja un abis între noi. (…) Chiar și pentru o persoană atât de inteligentă ca mine, atât de înzestrată pentru studii, atât de diferită de ceilalți și superioară majorității, viața e deja trasată și atât de tristă încât te podidește plânsul. (…) Iată de ce am luat următoarea hotărâre: la sfârșitul acestui an școlar, în ziua în care voi împlini treisprezece ani, pe 16 iunie, o să mă sinucid.”
Cele două protagoniste nu se intersectează prea des, iar atunci când se întâmplă nu comunică mai mult de strictul necesar. Situația se schimbă atunci când în povestea cărții apare japonezul Kakuro Ozu, care îi fascinează pe toți locuitorii imobilului, dar mai ales pe Paloma, care e încântată că poate comunica în limba japoneză, aceasta fiind una dintre pasiunile ei. Treptat cei doi se împrietenesc și, dându-și seama că doamna Renée ascunde o profunzime pe care nu dorește să o dezvăluie celor din jur, se hotărăsc să sape mai adânc pentru a-i descoperi adevărata fire. Astfel, portăreasa ajunge să fie comparată cu un arici, la exterior plină de țepi, o protecție practic pentru eleganța și rafinamentul din interior.
Cartea abundă în concepții despre viață, emoții și chiar umor, fiind genul de scriere la care te întorci după terminarea unei prime lecturi.
„«Eleganța ariciului» sau Prozac? O întrebare insolită? Nici gând! Un cabinet de psihoterapie parizian prescrie de câteva luni pacienților săi lectura «Eleganței ariciului». (…) «Această carte este un adevărat laborator alchimic unde fiecare își poate găsi rezolvarea propriilor probleme», spun ei.” (Jérôme Dupuis, L՚Express)
Acest volum este disponibil pentru public, spre împrumut, la Biblioteca Județeană „Panait Istrati” Brăila. Disponibilitatea titlului poate fi consultată în catalogul electronic al bibliotecii – https://toread.bjbraila.ro/opac.